”Fiecare loc de pe pământ are povestea lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi” N. Iorga

Situat în partea de nord-vest a ţării, capitala judeţului cu acelaşi nume, municipiul Satu Mare este copleşit de o istorie mai mult decât milenară, cu numeroase frământări care de-a lungul timpului s-au cristalizat în valori nepieritoare. În jurul anului 900 cronicarul Anonymus preciza că cetatea Sătmarului aparţinea voievodului Menumorut, care a avut mai multe ciocniri cu trupele maghiare alungate din Occident şi aşezate în Panonia, ajungându-se la un acord politic cu unul din fiii regelui Arpad, dar după o scurtă perioadă lup­tele reîncep, după 3 zile de asediu cetatea este cucerită, mulţi dintre apărători pierzându-şi viaţa, restul fiind duşi în robie. Din această perioadă ni s-au păstrat puţine izvoare istoriografice, ocupanţii neavând nici un inte­res să pomenească de vlahii sau românii majoritari pe aceste meleaguri. Totuşi, câţiva cronicari străini amintesc de români, astfel, în „Podoaba Istoriilor” geograful persan Gardizi spunea la 1053 că exista o populaţie creştină diferită de cea a slavilor şi maghiarilor, apoi doctorul armean Varda Vardopedul în „Geografia” sa spunea că regii maghiari şi-au extins stăpânirea peste teritorii locuite de valahi. Între anii 1141-1162, regele Geza II începe colonizarea primelor grupuri de populaţie germanică, acţiune continuată şi de urmaşii săi Bela III şi Andrei II. În această perioadă papa Inocenţiu III cerea episcopului latin de la Oradea să supună Scaunului apostolic populaţia ortodoxă din dieceza sa, popula­ţie care nu putea fi decât românească.

În secolul al XIII-lea se intensifică acţiunea de catolicizare şi de maghiarizare a căpeteniilor româ­neşti din Transilvania, ier românilor li se restrâng treptat drepturile de care se bucurau până atunci, mulţi plecând dincolo de munţi. Filip Mousket, în „Cronica” sa rimată se referea la teribila invazie tătară din 1241: „A venit veste despre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, cum că regele din ţara vlahilor i-a învins la trecători…”, invazie care a depopulat şi şters de pe faţa pământului numeroase sate, mai ales din jurul cetăţii Sătmarului. Mai ştim că la 1310 românilor li se va interzice comerţul cu sare, drept ce li se va da călugărilor augustinieni, care vor fi şi scutiţi de taxe la Dej şi Satu Mare. Dacă românii îi spuneau cetăţii „Satu Mare”, coloniştii germani aşezaţi pe malul drept al Someşu­lui, au numit-o „Zathmos Nemeti”, la 1332 „Zamar”, apoi „Zamos” derivat din dacicul „Sa­mos”, iar partea locuită de germani, „Nemthi” sau „Zothmar Nemeti”, iar datorită comerţului de sare înfloritor, „Salzmarkt” sau Târgul de sare. Datorită diplomei regelui Andrei III care mărea mai ales pe seama românilor taxele, mulţi vor pleca din cetate în Codru, Oaş sau Maramureş, dar datorită numeroa­selor revolte, din 1293 taxele se vor reduce. În 1380 are loc o nouă răscoală, dar de abia pe la 1411 ro­mânii se vor bucura „…de un trai mai omenesc pentru că erau ortodocşi ca şi noul lor stă­pân...” (Szirmai) fiind despotul Gheorghe Brancovici, cel care a primit de la regele Sigismund cetăţile Satu Mare, Baia Mare şi Baia Sprie. Spre deosebire de administraţia ecleziastică catolică, sprijinită de statul ma­ghiar şi, drept urmare, mult mai bine organizată, administraţia ortodoxă rămâne ne­clară, instabilă şi extrem de variabilă în timp. Cele dintâi date despre organizarea vieţii bisericeşti ortodoxe din Sătmar sunt din secolul XIII-lea când documentele ne vorbesc despre existenţa unor arhierei locali, episcopi pribegi, episcopi necanonici, „pseudo episcopi”, despre care fac pomenire bulele papilor Inocenţiu al III - a (1205) şi Grigore al IX-lea (1234) care sfinţeau preoţi şi biserici, răspunzând nevoilor sufleteşti ale credincioşilor ortodocşi. Documentele vremii atestă existenţa episcopilor lipsiţi de reşedinţe stabile, mutându-se dintr-o mănăstire în alta, cu o jurisdicţie teritorială ex­trem de extinsă. Clerul ortodox, tolerat doar de către regatul aposto­lic maghiar, se gă­sea mereu neprotejat în faţa pretenţiilor nobilimii laice şi a clerului catolic, fiind din acest motiv incapabil de a-şi crea o ierarhie clară. În lipsa reşedinţelor episcopale, ro­lul mănăstirilor or­todoxe devine unul extrem de important, acestea devenind uneori centre zonale ale administraţiei eclezi­astice. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este mănăstirea din Perii Maramureşului. Ctitorie a familiei nobiliare a Drăgoşeştilor, lăcaşul de cult primeşte în anul 1391 statutul cvasi-episcopal de stavropighie, cu atribuţii clar definite de documentul patriarhal. Mănăstirea se afla sub jurisdicţia directă a Patriarhului de la Constantinopol, iar drepturile ieromonahului exarh erau următoarele: să observe pre­oţii şi populaţia ce se află în jurisdicţia sa, să judece şi să cerceteze procesele ecleziastice ale preoţilor, să sfinţească bisericile din teritoriul stabilit. Alegerea unui alt egumen rămâne la discreţia familiei ctitor. Cu alte cuvinte, egumenul de la Peri avea toate drepturile unui episcop, în afară de cel de a sfinţi preoţii, care este rezervat în continuare arhiereilor locali. Din punct de vedere teritorial, jurisdicţia stavropighiei cuprindea în primul rând domeniile Drăgoşeştilor şi ţinuturile asupra cărora aceştia îşi exercitau autori­tatea în calitate de comiţi: Maramoreso (Maramureş), Selatzion (Sălaj), Artuntin (Ardud), Oggotza (Ugocea), iar în al doilea rând regiuni care nu pot fi legate de familia-ctitor: Iumperekin (comitatul Bereg sau doar o parte a acestuia, Valea Berzavei), Tzizovin (identificat ca domeniul cetăţii Ciceu), Palvanetzin (domeniul cetăţii Unguraş) şi Pistran (identificat cu anu­mite rezerve în zona satului Voi­vozi). Mănăstirea a atârnat direct de patriarh, fără nici o legătură cu vreo episcopie, iar egumenul Exarh patriarhal avea toate drepturile unui episcop afară de sfinţirea preoţilor pe care o săvârşeau „arhiereii locali” numiţi expres în tomosul  patriarhal.

Tot aici se mai aminteşte că „şi bisericile sfinţite de către arhiereii să se bucure de scutirea şi ocrotirea patriarhiei”. Declinul mănăstirii din Peri, început deja în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, coincide în primul rând cu evoluţia ascendentă a episcopiei de la Munkacevo (Ucraina), dar este determinat şi de conflictul cu vlădicii lo­cali ortodocşi, care îşi însuşesc tot mai multe dintre drepturile acordate de Patriarh stavropighiei. În documentele scrise sunt atestaţi episcopi proprii pentru românii din „părţile Ungariei” abia de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Jurisdicţiei teoretice pe care o au în zonă episcopii de Vad, apoi mitro­poliţii de Bălgrad (Alba Iulia) în secolul al XVI-lea, i se suprapune cea practică, exercitată de vlădicii locali. Despre aceştia din urmă se păstrează date puţine, lacunare, în documentele vremii. În mod lacu­nar s-au păstrat date despre existenţa în zonă a câte unui ierarh care a activat în părţile sătmărene. Ast­fel în 1479 fostul mitropolit al Belgradului stabilit în Peri avea jurisdicţie asupra unui ţinut cunoscut îndeobşte ca „părţile ungurene” şi care se întindea asupra Banatului, Aradului Bihorului, Sătmarului şi Maramureşului. În secolul următor documentele pomenesc că unul din episcopii de la Peri, Ilarion (la 1561) se retrage în mănăstirea Cuţa (Lopag) unde şi-a hirotonit un urmaş având şi aprobarea voivodu­lui ardelean. Acest episcop Ilarie este dealtfel primul episcop al Sătmarului atestat documentar. Urmă­torul episcop de Satu Mare, Efrem, este menţionat în anul 1600, fără informaţii detaliate, în afara fap­tului că locuia la mănăs-tirea Habra, lângă Baia Mare  (pe atunci comitatul Satu Mare). Amintit ca par­ticipant la Sinodul convocat de Mihai Viteazul la Suceava, în 2 iunie 1600. Eftimie, tot episcop de Satu Mare (1618-1623?), era rezi-dent în mănăstirea Lopag (Cuţa de astăzi). Alţi episcopi a căror jurisdicţie se întindea asupra Sătmarului sunt, în secolul al XVII-lea, Avram de Burda (menţionat la septembrie 1641), Ioan Iusko (menţionat în 6 mai 1643) şi Sava (menţionat la 12 iulie 1650). Ultimul este numit de Gheorghe Rakoczi al II-lea episcop peste comitatele Sătmar, Solnocul din Lăuntru, Solnocul de Mijloc şi Districtul Chioarului. El păstoreşte doar un an şi ceva din cauza neînţelegerilor ivite între el şi principe, din care cauză îşi părăseşte scaunul şi trece în Moldova. Dintr-o scrisoare din 17 iunie 1651 adresată de principe oraşului Bistriţa aflăm şi cauza pentru care Sava şi-a părăsit scaunul episco­pal: „...să ştiţi Domnia voastră pe ce căi tăinuite a trecut popa Sava în Moldova şi să aveţi grijă de el. Cele ce vi le-a povestit nu sunt aşa, pentru că noi am fost cu toată bunăvoinţa faţă de el, dar el a luat cărţile de la preoţii supuşi lui şi făcându-le de vânzare pentru câştig, dacă n-a voit vlădicia treaba lui”.

În ”Cronica românilor”, Gheorghe Şincai vorbeşte despre un episcop care participase la asediul cetăţii Satu Mare, în anul 1605, în timpul căruia ierarhul şi-a pierdut viaţa: „1605. Bocskay întru aceea au pus guvernator peste Ardeal pe Ladislau Gyulafi, l-au trimis să bată Sătmariul, pe care au şi început a-l bate în 14 ianuarie anul 1605, a căruia batere scriind-o oare cine la Hevenessy, aşa vorbeşte despre un episcop românesc: „Era un episcop românesc în cetate despre a căruia vitejie toţi s-au minunat. Acesta au prins un paloş nemţesc în amândouă mâinile, şi încotro da, mulţi cădea de mâna lui, nici da în zadar, ci totdeauna nimerea, mai pre urmă l-au puşcat tocma prin mijloc şi aşa au murit. Episcopul aceste ... era om mic, cu părul lung şi avea bâta întrargintată.“ Legat de unul dintre episcopii Sătmarului, Eftimie, ni se păstrează un document extrem de interesant, emis la 18 septembrie 1618 de către Andrei Doczy, căpitanul cetăţii Satu Mare. Originalul actului se păstrează la Arhivele de Stat din Bratislava (Slovacia), iar o copie de la sfârşitul secolului al XVII-lea există şi la Arhiva de Stat a regi­unii Transcarpatia (Ujgorod, Ucraina). Andrei Doczy îl numeşte pe Eftimie, călugăr din mănăstirea Lopag, sfinţit de către Ilarie, vlădica districtului de Munkacevo, vizitator al bisericilor româneşti din comitatul Satu Mare: „...trimitem şi delegăm pe susnumitul Eftimie ca legitim şi ordinar vizitator, re­cunoscut, al tuturor bisericilor românilor, al tuturor conducătorilor şi supuşilor acestora din comita­tul Satu Mare. Episcopia Sătmarului este amintită, ca instituţie ecleziastică de sine stătătoare, în dalteria mitropolitului Ghenadie al Belgradului, datată la 4 decembrie 1628: „Ghenadie ... arhiepisco­pul din saunul Bălgradului, al Vadului, al Orăzii, al Sătmarului şi a toată ţara Ardealului”. Aceasta înseamnă că în acel an, între episcopiile subordonate mitropoliei de la Alba Iulia se număra, fără îndo­ială, şi episcopia ortodoxă românească din Satu Mare. Ultimul ierarh despre care amintesc documen­tele ar putea fi şi monahul Dimitrie Monasterli amintit ca „moderator suprem” (episcop titular calvin peste comitatele Sătmar Szabolcs, Ung, Bere şi Ugocea). El îşi avea sediul în actuala biserică maghiară greco-catolică ”Sfântul Nicolae” amintită de documentele vremii ca biserică Ortodoxă. Că nu este vorba de un simplu personaj vine mărturie şi o ştire potrivit căreia la 11 martie 1688 mitropolitul Dosoftei al Moldovei îi dăruieşte protosinghelului Dimitrie „al Sătmarului şi Ardealului” volumul doi, tipărit în 1682 al cărţii sale „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”.Rolul acestor episcopii de la marginea românismului se va estompa începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, odată cu cucerirea Bihorului de că­tre turci, iar în zona noastră cu creşterea prezenţei armatelor habsburgice, dublată de sprijinul necondiţionat acordat expansiunii catolicis-mului. În acest context, episcopia greco-catolică de Munkacevo reuşeşte să se substituie vechilor autonomii religioase ale românilor sătmăreni. Nu trebuie astfel, ignorat rolul vlădicilor locali, care au reuşit să menţină ortodoxia într-o zonă lipsită de autorităţi ecleziastice superioare, situată mult prea departe de centrele bisericeşti capabile să asigure o jurisdicţie stabilă. Deşi lacunare, informaţiile documentare ne permit să reconstituim într-o anumită măsură istoria ecleziastică a acestei zone mixte din punct de vedere confesional, şi să reevaluăm contribuţia pe care aceşti episcopi aproape deloc cu­noscuţi au avut-o în ţinuturile Sătmarului. Fără îndoială că cercetări în arhivele din Budapesta, Viena, Kosice, Ujgorod etc. vor aduce date noi despre această problemă puţin cunoscută din istoria poporului nostru.

Datorită puternicului prozelitism catolic încurajat făţiş de regii maghiari şi stăpânii locali, cunoaştem foarte puţine despre viaţa bisericească a românilor,  dar cu siguranţă aveau pe lângă ierarhie şi biserici mici de lemn în care se rugau, dar nu ni s-a păstrat nici una din acele vremuri, fie datorită nu­meroaselor războaie şi năvăliri, fie a incendiilor sau pur şi simplu datorită faptului că lemnul nu rezistă în timp fără o conservare şi întreţinere specială. Începând din secolul al XVI-lea situația religioasă a sătmărenilor se schimbă, ideile Reformei lui Luther şi Calvin făcându-i pe etnicii maghiari să treacă în masă la luteranism mai întâi, apoi la cal­vinism, către sfârşitul secolului rămânând în cetate doar 10 familii catolice, restul convertindu-se, sau au fugit în Ardud sau în satele vecine. În părţile sătmărene doi foşti studenţi care studiaseră în străină­tate, Dévai Biró Máthyás şi Batizi András reuşesc să atragă de partea noilor idei pe nobilul Drágffy Gáspár şi pe soţia sa Somlyai Báthory Anná, precum şi câţiva preoţi catolici din zonă: Tordai Demeter, Kopáci István, Hevesi Mihály şi Radán Balázs, care organizează mai multe „sinoade” în 1545 la Ar­dud, în 1554 la Oar şi în 1555 din nou la Ardud, când se constată un „bilanţ” victorios, aproape toţi maghiarii din comitat fiind convertiţi. După principiile Reformei, ca fiecare creştin să se roage în limba sa, s-a pornit o intensă activi-tate de traducere, astfel, Komjáthy Benedek traduce „Epistolele apostolului Pavel” şi le tipăreşte în 1533 la Cracovia, apoi Erdösi Szylveszter Janos traduce Noul Tes­tament în 1541, iar Károli Gáspár în 1590 traduce întreaga Biblie. În conformitate cu ordinul principelui Gabriel Bethlen din 1613 prin care fiecare parohie reformată să deschidă câte o şcoală, şi în Satu Mare apare o şcoală prestigioasă, în care aveau să înveţe şi câţiva tineri români. Încurajaţi de viteza de propagare a protestantismului, unii pastori s-au gândit să încerce prozelitis­mul şi printre români, astfel că pe la 1641 un anume Avram de Burda se autointitulează „episcop calvin” undeva lângă Beiuş şi încearcă să înfiinţeze parohii în Tătăreşti, Satu Nou, Cingir şi Petriu, iar la „sinodul naţional de rit elveţian” organizat la 1646 în cetatea Sătmarului, au participat şi câţiva preoţi români, dar în general, calvinismul nu a avut nici un fel de impact în rândul românilor, excepţie făcând unele cazuri izolate, pentru a accede la ranguri înalte de nobili şi magnaţi. Astfel, din cele 158 de aşezări câte avea comitatul, 57 au trecut de partea reformaţilor, adică 35% din totalul po­pulaţiei, rezultând că aproximativ 65% erau români.

Secolul al XVII-lea este marcat  de evenimente care vor schimba radical configuraţia politică dar şi religioasă a Ungariei şi Transilvaniei. Turcii ajung până sub zidurile Vienei, încurajaţi de fragi­litatea şi fărâmiţarea unei Europe sfâşiate de războaie fratricide, totuşi, Jan Sobieski şi Carol de Lotharingia reuşesc o victorie decisivă împotriva musulmanilor, dând semnalul unei vertiginoase  ex­pansiuni  spre răsărit a Austriei, interesată în a-şi crea un cât mai întins spaţiu tampon. După 145 de ani de ocupaţie, Buda este eliberată la 1686 şi paşalâcul Ungariei desfiinţat, dar cu un an înainte, Curtea îl trimite pe iezuitul Antidius Dunod să trateze cu principele Mihail Apafi trecerea Transilvaniei sub su­zeranitatea austriacă, acesta începându-şi demersul cu celebra declaraţie: ”Nolentes, volentes, proteget vos Sua Majestas”. Comitatele nordice trec de mai multe ori de sub controlul imperial de orientare catolică, în cel al Principatului transilvan protestant şi invers, astfel încât aceste complicate partaje vor avea grave consecinţe şi pe plan confesional. Monarhia habsburgică a pornit un amplu program de susţinere şi de fortificare a catolicis-mului, ieşit acum dintr-un con de umbră care a durat din cauza Re­formei aproape un secol.

După anul 1661, numeroşi comercianţi macedo-români şi greci fug din Oradea de frica turcilor şi se aşează în cartierul Mintiu şi unde, pentru a nu-şi pierde privilegiile cu greu câştigate de la autori­tăţile reticente, accepta să treacă sub oblăduirea Muncaciului de acum greco-catolic. De acum avem mai multe ştiri despre comunitatea românească din „Protocoalele” oraşului care era destul de nume­roasă şi chiar se bucurau de consideraţie din partea autorităţilor, ca dovadă fiind existenţa în cartea „Convenţionale” păstrată în arhiva oraşului a unei formule de jurământ pentru slujbaşii oraşului şi în limba română, numită „formula Juramen Valachorum”. La început această comunitate îşi construieşte o biserică de lemn ortodoxă pe locul actualei biserici greco-catolice maghiare „Sf. Nicolae” de lângă Spitalul Vechi, fiind amintit preotul Mihai, urmat apoi de Dimitrie Monasterli, care va fi şi iniţiatorul trecerii la uniaţie. Biserica este incendiată în timpul războaielor curute dintre anii 1703-1711 şi ni s-a pierdut lista preoţilor slujitori. Pe la 1740 aflăm că românii cer ajutorul autorităţilor pentru a-şi construi o nouă biserică, intervin numeroase dispute între români şi ruteni şi chiar vor apărea la un moment dat două biserici de lemn, una mai mare pentru rutenii care deja se maghiarizaseră şi una mică pentru ro­mânii care cereau Muncaciului un preot român, dar Episcopia tot amână darea unui răspuns, până la urmă fiind adus preotul Ivacico Dimitrie, care va sluji la ambele comunităţi.În oraşul Satu Mare, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a intervenit o situaţie deose­bită, un fenomen care avea să ducă la transformări ale structurii etnice a populaţiei, rutenii au venit în număr mare în oraş, astfel încât biserica din Mintiu a devenit neîncăpătoare pentru toţi credincioşii, apoi românii locuiau în majoritate dincolo de Someş, în partea numită „Sătmar”, destul de departe de lăcaşul de închinăciune. De aceea în 1736 ei fac o cerere episcopiei de Muncaci pentru înfiinţarea unei parohii proprii, dar nu primesc nici un răspuns. În 1767 îşi reînnoiesc cererea, aducând de această dată încă două argumente: parohul rutean Ioan Szemák nu ştie limba română şi nu-i poate păstori, cu toate că încasează de la ei „beneficiul”, apoi, rutenii au construit lângă biserica de lemn o alta din cărămidă, cerându-o pe cea veche pentru folosinţa lor. Nu ni s-a păstrat răspunsul Muncaciului, cert este că la 1768 românii deși nu reușesc să se despartă de parohia ru­teană, își fac slujbele în biserica veche de lemn, aducându-şi preot pe Dimitrie Ivacico care va sluji vreme de 4 ani, fiind urmat probabil tot de preoţi ruteni care se maghiarizează, încercând să-i maghia­rizeze şi pe români, acest fenomen rezultând din cercetarea matricolelor parohiale care până la 1777 erau completate în limba română cu litere chirilice, după aceea fiind cu litere latine, dar în limba ma­ghiară. În continuare românii tot încearcă să se desprindă de parohia ruteană, de abia în 1799 reuşesc să primească teren pentru şcoala şi biserica proprie, definitivată la 1803 sub vicarul şi parohul Demetrie Beöthy. În general românii sătmăreni nu s-au simţit niciodată prea legaţi de dieceza de Muncaci, mai ales din a doua jumătate a secolului făcând mai multe încercări de a se desprinde, în virtutea acestor mişcări are loc la 1790 o adunare a clericilor şi credincioşilor din comitatele Sătmar, Chioar, Crasna şi Solnocul de Mijloc, care cer înfiinţarea unei episcopii româneşti cu sediul la Baia Mare. Demersurile continuă şi în anii următori, cerând de această dată ajutorul episcopului de la Oradea, Samuil Vulcan, care va propune înfiinţarea unei episcopii la Sighet care să cuprindă 400 de parohii din nord-vestul Transilvaniei, dar autorităţile vor găsi o altă soluţie în 1829, încorporând episcopiei de Oradea 74 de parohii, parohiile din Maramureş şi Sălaj alipindu-se în 1853 episcopiei de Gherla. Construcția noii biserici va dura 3 ani, credincioşii executând toate lucrările de cărăuşie gratuit şi fiecare familie era planificată pentru mai multe zile de muncă benevolă. Biserica se va finaliza de con-struit la 1802, va fi sfinţită de preotul Demetrie Beothi, iar după finalizarea iconostasului, în 1822 va fi sfinţită de episcopul Alexa Pocsi. În decursul a mai bine de un veac şi jumătate au slujit mai mulţi preoţi, numele acestora fiind păstrate în arhiva Parohiei:

• Pr. Demetrie Beothi, 1799-1805, slujeşte atât pe români cât şi pe ruteni, va fi protopop iar mai apoi vicar;

• Pr. Papp Ioan, 1805-1806;

• Pr. Antal Ioan, 1806-1808;

• Pr. Papp Grigorie, 1808-1837; are o activitate lungă şi rodnică, în timpul păstoririi sale termină de construit casa parohială, zugrăveşte biserica şi îi face iconostas, la 1810, ajutat de autorităţile locale termină de construit şcoala confesională, iar în 1827 instalează un clopot donat de credincioasa Maria Prunilă, văduva lui Toma Anderco.

• Pr. Gulovici Ioan, 1837-1857; în timpul păstoririi sale parohia trece sub jurisdicţia Episcopiei de Gherla, dar fiind de origine rutean maghiarizat, va încerca cu oarecare succes să-i maghiarizeze şi pe români, liturghisind şi predicând numai ungureşte, fapt ce va nemulţumi o parte din enoriaşii care trimit episcopului Ioan Alexi numeroase plângeri, acesta numindu-l canonic la Gherla. După moartea episcopului, preotul Gulovici cere ministrului Cultelor de la Budapesta scaunul episcopal printr-o scri­soare „antologică”: ”…cu smerenie cad la picioarele tale şi te rog ca luând în considerare activitatea mea din Satu Mare, unde în curs de 20 de ani am făcut vrajbă între românii de acolo şi am putut ma­ghiariza o parte bunişoară dintre ei, să pui pe capul meu acea coroană, că îţi promit că tot aşa voi face şi cu Dieceza Gherlei.”

• Pr. Petru Bran, 1857-1871; unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultură pe care l-a avut oraşul nostru a fost, poate primul animator al vieţii culturale româneşti, căruia noi îi datorăm faptul că vorbim azi limba maternă, fiind iniţiatorul înfiinţării primei catedre de limba română la gimnaziul ca­tolic regesc. Conştient  de misiunea grea ce îl aştepta, spunea: „Poporenii din Satu Mare, prin înjuria timpurilor trecute îşi pierduseră mai de tot cele mai scumpe tesaure: limba şi naţionalitatea. Când ajun­sei eu aici de paroh, îmi veni cea mai grea temă de rezolvat: să resuscitez numele de român din deca­denţă şi să dezleg limba română din cătuşele în care o ţinea înăbuşită elementul străin.” Cu toată opo­ziţia autorităţilor dar şi a românilor deznaţionalizaţi, reuşeşte să înfiinţeze „Societatea de lectură a ele­vilor români”, o bibliotecă românească, organizează recitaluri cu creaţii patriotice, poartă o bogată co­respondenţă cu Timotei Cipariu, publică numeroase articole în revistele „Amicul Şcoalei”, „Foaie pentru minte, inimă şi litera-tură”, „Concordia”, publică şi tipăreşte prima  carte în limba română din Satu Mare şi luptă pentru deschi-derea unui gimnaziu românesc la Baia Mare sau Seini. Datorită abne­gaţiei şi zelului cu care a luptat pentru, culmea, „românizarea”  românilor, şi-a atras duşmănii chiar şi în biserica în care slujea, în timpul  Sf. Liturghii era apostrofat şi lovit cu cârjele, astfel încât în cele din urmă este suspendat, se îmbolnăveşte, sfârşind sărac şi părăsit de toţi într-un azil din Budapesta.

• Pr. Ioane Marcu, 1871-1886; Opera începută de Petru Bran va fi continuată de o altă mare perso­nalitate, preotul Ioane Marcu. Este iniţiatorul şi organizatorul conferinţelor intelectualităţii din comitat în chestiunea limbii şi ortografiei române, răspunzând astfel proiectului întocmit de Titu Maio­rescu printr-o variantă a ortografiei latinizante.

Această variantă ni s-ar părea azi cel puţin deplasată, dacă nu comică, dar trebuie să ne gândim la contextul istoric şi la permanenta tensiune la care în acele vremuri intelectualitatea ardeleană era  supusă unei acţiuni de maghiarizare forţată. Şi am dori să aducem două argumente în susţinerea acestei teze. Primul, constă în faptul că majoritatea preoţilor şi-au botezat copiii cu nume latine ce nu puteau fi traduse, caz celebru fiind a preotului cărturar Ioan Silviu Silagyi din Vezendiu care îşi schimbă numele în „Sălăgeanu”, lucru nemaiauzit pe atunci, fiind acuzat de daco-românism, a fost binecuvântat de Dumnezeu cu naşterea a 17 copii, 11 rămânând în viaţă, majoritatea făcând studii superioare ajungând preoţi sau avocaţi, cărora le-a dat următoarele nume: Ioan Silviu Junior, Marţial, Tertulia, Camil Lu­ciu, Tit Liviu, Virgiliu, Sever, Salustia, Sempronia, Sergiu. Al doilea argument este de ordin liturgic teologic, mitropolitul Vancea la 1870 editează un „Litur­ghier” în care introduce un limbaj latinizat greu de înţeles de popor dar cu reverberaţii până azi, făcând în cele ce urmează un paralelism de expresii:

”Cercetează lumea aceasta cu milă şi îndurare, trimite peste noi milele Tale bogate” - ”Cercetează lumea aceasta cu misericorde şi cu îndurări, trimite peste noi îndurările Tale copioase”
”Încă ne rugăm ca să se păzească Sf. locaşul acesta de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop” - ”Încă ne rugăm să se păzească Sf. locuinţa aceasta de peste, de foamete, de cutremur, de ezundare”
”Schimbatu-te-ai la față” - ”Transfiguratu-te-ai la fizionomie”

”Fecioara Maria - Vergula Maria”

Revenind la personalitatea părintelui Marcu după această divagaţie, merită menţionat faptul că a fost deosebit de activ şi din punct de vedere politic, participând la conferinţa Partidului Naţional Român de la Sibiu în 1881, unde s-a redactat un „Memorial” adresat opiniei publice occidentale, care conţinea dezideratele românilor ardeleni. Apoi, trebuie amintită dorinţa de a  găsi un mijloc de unire a celor două biserici într-una singură, publicând la 1883 lucrarea „Biserica Românească”, pe care a tri­mis-o unor feţe bisericeşti de peste munţi şi chiar prim-ministrului Ion Brătianu. Păcat că înainte de moarte, constrâns probabil de autorităţi, reintroduce în cult şi administraţie limba maghiară.

• Pr. Cozmuţa Baziliu, 1888-1895;
• Pr. Pop Ludovic, 1895-1905;
• Pr. Huban Iuliu, 1905-1915; în timpul păstoririi sale în 1913 parohia trece sub jurisdicţia episcopiei de tristă amintire de la Hajdudorogh, care avea unic ţel maghiarizarea totală a românilor, preotul ajungând datorită „abnegaţiei” sale vicar la Târgu Mureş.
• Pr. Gonczy Pal, 1915-1919
• Pr. Constantin Lucaciu, 1919-1920; în timpul păstoririi sale parohia revine la Episcopia Gherlei
• Pr. Vasile Lucaciu, 1920-1922; marele luptător pentru idealurile naţionale, îl va în locui pe fra­tele său Constantin şi fiind bolnav, va fi ajutat în pastoraţie de fiul său Epaminonda. Mai întâi preot la Eriu-Sâncrai, apoi preot profesor la Liceul din Satu Mare, din 1885 preot la Şişeşti, membru al Comi­tetului Naţional, unul din cei mai de seamă memorandişti, este lăsat în uitare după Unirea de la 1918 atât de autorităţile civile cât şi de cele bisericeşti, lucru care-i vor amărî teribil în ultimii ani ai vieţii.

La începutul secolului XX românii nu mai încăpeau în biserică, punându-se problema zidirii uneia noi şi mult mai mari, astfel că începând din 1913 încep să se adune fonduri, dar din cauza răz­boiului dar şi a indiferentismului unor intelectuali şi afacerişti români, începutul construcţiei se tot amână, iar după terminarea războiului datorită inflaţiei care i-a urmat, se pierd aproape în totalitate banii strânşi.

• Pr. Dragoş Aurel, protopop, 1923-1940;

• Pr. Nicolae Costin, viitor protopop de Jibou, apoi de Şomcuta;

Datorită faptului că în 1923 parohia număra mai mult de 17.000 de credincioşi, se mai înfiin­ţează încă 2 posturi:

• Postul II: Pr. Dr. Dragoş Valentin, 1923-1925; Pr. Mihai Doboşi, 1925-1967
• Postul III: Pr. Coriolan Podoabă; pr. Patriciu Mureşan

În 1926 se în fiinţează „Asociaţia Româncelor Sătmărene”, cu scopul de a strânge fonduri, organi­zând în acest sens colecte, organizând petreceri şi baluri, ba chiar şi o loterie, iar din partea sta­tului s-au primind fonduri băneşti şi o pădure. În iunie 1932 se începe dărâmarea vechii biserici în care s-a slujit vreme de 133 de ani şi se porneşte construirea noii catedrale de către antreprenorul Liteanu, după proiectul arhitectului dr. Victor Smighelschi. Datorită deselor întreruperi cauzate de lipsa banilor, lucrările vor dura până în 1937 când de sărbătoarea Sf. Arhangheli a fost târnosită de Alexandru Nico­lescu, mitropolitul Blajului, Iuliu Hossu, episcopul Clujului, Ioan Bălan, episcopul de Lugoj şi Ale­xandru Rusu, episcopul de Maramureş, împreună cu un mare sobor de preoți. Biserica a costat 8 milioane de lei în banii de atunci, din aceştia avocatul Augustin Frenţiu a donat suma de 5 milioane, preotul Nicolae Breban din Baia Mare şi vărul său Ioan Avram 1 milion de lei. Restul banilor au  fost strânşi de Asociaţia Femeilor Sătmărene, precum şi de credincioşii români din oraş sau de la ţară, ast­fel este pilduitoare  mărturia credincioasei văduve Big Floare din Cărăşeu care venind pe jos la târg la oraş, a vândut preşuri ţesute la război iarna în casă, banii obţinuţi donându-i pentru construcţie. La fel, actualul prim-curator ing. Gheorghe Bărbulescu şi curatorul Gheorghe Pintea, de la Parohia noastră, elevi fiind în acele vremuri, au prestat alături de părinţii lor mai multe zile de muncă benevolă, precum alte sute de credincioşi, pentru finalizarea construcţiei bisericii.

Din 1940 mai apar încă 2 parohii astfel încât şirul slujitorilor la catedrală se continuă cu preoţii:

• Parohia I: Pr. Ioan Dragomir, 1940-1948;

• Parohia II: Pr. Mihai Doboşi;

• Parohia III: Pr. Romulus Lemeni (Capela cimitir);

• Parohia IV: Pr. Nicolae Sabău, 1940-1950;

• Parohia V: Pr. Ioan Bălan, 1940-1948;

Perioada de ocupaţie horthystă a fost extrem de grea pentru românii sătmăreni, multe familii refugiindu-se în Regat, elevii români erau obligaţi să treacă la religiile romano-catolică sau reformată pentru a obţine loc la internate. Din 1948, când autorităţile desfiinţează Biserica greco-catolică, la Ca­tedrala ”Sf. Arhangheli” vor sluji următorii preoţi:

• Pr. Romulus Lemeni, 1948-1949;

• Pr. Dr. Gheorghe Coman, 1949-1962

• Pr. Ioan Ştiru, 1962-1974;

• Pr. Viorel Lostun, 1974-2008;

• Pr. Traian Pilca

• Pr. Gheorghe Pop, care va pleca în 1993 la parohia nou-înfiinţată de la Podul Golescu

• Pr. Doru Viorel Lostun, va sluji din 1993 până în 1995 când va pleca la parohia nou-înfiinţată „Sf. Gheorghe” de pe strada Bariţiu, în 1997 se reîntoarce la catedrală pe postul de „preot II”, urmând ca din 1998 să se înfiinţeze la catedrală cea de-a doua parohie, „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, pr. Doru Viorel Lostun fiind până azi parohul acestei parohii. Odată cu pensionarea Preotului Viorel Los­tun de la Parohia „Satu Mare II”, în 2008 are loc o rearondare a sectoarelor şi în locul acestei parohii apare Parohia „Sf. Dimitrie”, paroh fiind numit pr. Sandu Sabou, venit de la parohia Sânmiclăuș, protopopiatul Carei.

Înainte de a trece la descrierea unor evenimente care au marcat teribil întreaga istorie a parohiei noastre, fiind poate cea mai frumoasă din oraş, merită făcută o succintă descriere a catedralei „Sf. Ar­hangheli”: construcţia este măreaţă, impresionează din punct de vedere arhitectural. Are o împărţire planimetrică care ţine cont de arhitectura bizantină, fiind de altfel inspirată după catedrala ortodoxă „Sf. Sofia” din Constantinopol, Istanbulul de azi. Arhitectura bizantină este combinată în interior cu elemente ale arhitecturii româneşti, renunţându-se însă la  stilul prea divizat în sens longitudinal ale vechilor biserici româneşti din Regat. S-a renunţat faţă de proiectul original şi la „campanela” de fac­tură italiană plasată în stânga corpului bisericii, care ar fi făcut o notă discordantă, dezechilibrând tot-unitarul de factură bizantină. Se păstrează însă elementele caracteristice Ortodoxiei, împărţirea în nar­tex, pronaos, naos şi altar, cu diaconatul şi proscomidiarul unite într-un tot organic şi unitar, care se grupează în jurul cupolei centrale, culminând cu aceasta. Această grupare a elementelor esenţiale care se dezvoltă unul din altul printr-o iluzie optică, măreşte considerabil monumentalitatea şi grandiozita­tea spaţiului inclus între ziduri, aproape că dintr-o singură privire se poate cuprinde şi include totul ! Ca inovaţie tehnică, pentru prima dată aplicată la dimensiuni mari, după cum însuşi arhitectul a recunoscut, este sistemul de luminare a cupolei, razele de soare pătrunzând prin arcadele largi din tam­burul cupolei exterioare, răsfrângându-se pe extradosul cupolei interioare, pătrunzând prin golul cir­cular al cupolei propriu-zise, iluminându-o cu o lumină difuză. Pentru repetarea acestui mirific efect şi noaptea, în cercul cupolei interioare au fost prin anii 50 amplasate corpuri de neon, dar din cauza gre­utăţii schim-bării pieselor arse, instalaţia a fost destul de rar folosită. În colţurile moarte de sub turle sunt distribuite diferite camere utilizate ca birouri sau camere de depozitare. Capacitatea catedralei este de 1800 de persoane în naos şi pronaos  şi de circa 800 în gale­riile laterale. Arhitectura exterioară o reflectă fidel pe cea interioară, întreaga clădire este dominată de cupola centrală cu un diametru de 14 metri şi o înălţime la vârful crucii de 40 de metri. Cele două turnuri par izolate în desenul linear al faţadelor, în realitate linia de despărţire nu se observă din cauza mesei de zidărie de care este covârşită. Ca element decorativ domină motivul arcului plin de coloane în propor­ţiile arhitec-turii româneşti, brodat ca element de legătură de la turle la cupolă. Această terminaţie în foişor deschis cu arcuri are meritul de a înlesni o suprafaţă cât mai mare de lumină la cupolă, iar la turle, pentru a nu împiedica răspândirea sunetelor clopotelor. Fundaţia catedralei este din beton în parte armat, zidărie şi elevaţie de cărămidă cu legături ori­zontale puternice de beton armat pentru consolidarea zidurilor şi pentru repartizarea sarcinilor, în afara celor 12 stâlpi puternici de beton care suportă greutatea cupolei. Coloanele din exterior şi interior sunt din piatră, având capitelurile sculptate, de asemenea placajul soclului împreună cu brâul decorativ pre­cum şi cu portalul principal de la intrare şi cornişele principale. Acoperişul este din tablă de aramă aşe­zată pe un pod de scândură de brad. Pardoselile sunt din plăci mari de piatră artificială lustruită, imi­tând granitul, treptele au fost identic căptuşite, dar datorită degradării accentuate în 1995 au fost înlo­cuite cu mozaic de marmură de Ruşchiţa. Ferestrele din fier forjat sunt bogat decorate cu geamuri colorate, cu ochiuri mici pentru a împiedica pătrunderea violentă a luminii. Tâmplăria uşilor interioare şi exterioare este din stejar lustruit şi cu decoraţiuni bogate în sculptură. Tencuielile exterioare sunt pregătite cu praf de piatră-terasit cu colorit mineral şi bruciardate pe toată suprafaţa şi care-şi menţin culoarea şi în bătaia soarelui. Catedrala a rămas nezugrăvită până în 1953, când pictorul Carol Schnell în colaborare cu fraţii Bihon şi Profeta fac o pictură în tempera, în mare parte decorativă. Scenele pictate sunt următoarele: pe cupolă este pictat „Pantocratorul”, apoi „Bunavestirea”, „Naşterea”, „Răstignirea” şi „Învierea”, în colţu-rile cupolei ce 4 Evanghelişti, iar pe pereţii laterali din naos, pe cei 12 Apostoli în medalioane, încadraţi de o decoraţiune bogată. Pe bolta pronaosului se afla scena „Botezul Domnului”, pe frontis­piciul altarului „Mahrama”, iar în altar pe boltă se afla „Sf. Treime şi Maica Domnului”. În acelaşi an pictura este sfinţită de P.S. Valerian Zaharia al Oradiei, apoi în 1974 se instalează o nouă catapeteasmă şi un candelabru scul-ptate în lemn de stejar, comandate la atelierele Patriarhiei din Bucureşti, binecu­vântate la sfârşitul acelu-iaşi an de către P.S. Vasile Coman al Oradiei. În anul 1993 se încep sub păstorirea pr. Viorel Lostun lucrările unei monumentale picturi în tem-pera de către maeştrii bucureşteni Busuioc şi Bondoc, finalizată în 1996, când a fost sfinţită de că­tre I.P.S. Teodosie, vicar patriarhal, I.P. Epifanie al Buzăului, I.P. Justinian al Maramureşului şi P.S. Justin, înconjuraţi de un sobor de 40 de preoţi.

Istoria Catedralei şi a credincioşilor ei, atât de zbuciumată încă de la construirea ei, a pornit pe un nou şi amar făgaş după evenimentele in Decembrie 1989. Încă de la 1 august 1990 Protopopiatul Unit greco-catolic a chemat în judecată Protopopiatul Ortodox Satu Mare pentru a-şi întăbula dreptul de proprietate asupra Catedralei noastre, construită între anii 1932-1937, dar care trece în 1948 cu pre­oţi şi credincioşi în cadrul Bisericii Ortodoxe. Pentru aceasta Protopopiatul Unit emite o adresă prin care cere Tribunalului Satu Mare ca reintabularea să se facă numai pe bază de hotărâre judecătorească, dar com-pletul de judecata respinge de doua ori aceasta pretenţie (Dosar 2228, Sentinţele civile 2721 si 2734), invocând Decretul-Lege 126/1990, care stipulează că se va forma o comisie mixtă formată din clericii şi credincioşii celor două culte şi pe baza unui referendum, se va ţine cont de dorinţa credincio­şilor în fixa-rea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult disputate. Nemulţumit, Protopopiatul Unit face recurs şi acesta va fi admis, astfel încât se aprobă rectificarea înregistrărilor din Cartea Funciară, deşi Protopopiatul Ortodox a trimis mai multe adrese prin care menţiona că este doar un for tutelar admi­nistrativ şi că nu este proprietarul Catedralei “Sfinţii Arhangheli”, ci proprietar este Parohia Ortodoxa “Satu Mare II”. Cu toate acestea, sentinţa este definitivă, fiind dată în şedinţa din 1 octombrie 1990 cu Decizia civilă 505, iar partea ortodoxă nu este anunţată voit, termenul legal de recurs este depăşit, aflându-se de aceasta încălcare grosolană a Legii abia după aproape un an, dar şi aceasta cu totul în­tâmplător. De atunci am atacat de nenumărate ori aceasta sentinţa şi toate argumentele şi dovezile pe care le-am adus nu au fost luate în considerare, în schimb am fost chemaţi în zeci de acţiuni judecăto­reşti de pu-nere în posesie şi de evacuare, dar pe rând toate acţiunile au fost respinse de Curtea de Apel Oradea (Sentinţa 167 din 21 martie 1994) şi Curtea de Apel Suceava, concluzionându-se că instanţele nu sunt competente a soluţiona aceste cereri, ci doar Comisia mixtă, conform Art.3 a Decretului Lege 126/1990. În anul 2003, de data aceasta Parohia Ortodoxa “Satu Mare II” şi nu Protopopiatul sau Statul român, este din nou chemată la Tribunalul Satu Mare, dar prin Sentinţa 113 este din nou respinsă acţiunea de revendicare şi evacuare a bisericii noastre. În 6 decembrie 2004 la Curtea de Apel Oradea se judecă din nou apelul făcut de Protopopiatul Unit, obligând Parohia Ortodoxă sa lase reclamantei în deplină proprietate Catedrala, dispunând eva­cuarea acesteia printr-o sentinţă definitivă. În urma acestei sentinţe s-a cerut printr-o somaţie executo­rului judecătoresc evacuarea lăcaşului de cult in termen de 5 zile, dar am obţinut o Ordonanţa Preşe­dinţială de suspendare a somaţiei şi totodată am făcut recurs în termen legal la Curtea Supremă de Ca­saţie si Justiţie, apoi am iniţiat mai multe acţiuni judiciare de rectificare în Cartea Funciară. În municipiul Satu Mare, după datele ultimului recensământ există 54955 credincioşi ortodocşi si 9646 greco-catolici dar din care aproximativ 5000 sunt de limbă şi etnie maghiară. În ultimii 20 ani greco-catolicii şi-au construit 4 biserici şi au deschis 3 capele, dar în acelaşi timp, fără a avea autoriza­ţie, foloseau parcul central al oraşului în fiecare duminică pentru serviciul religios, in predici împroşcându-i pe “fraţii” ortodocşi necontenit, acuzându-i de colaboraţionism cu regimul comunist şi propovăduind neîncetat teza iezuită “restitutio in integrum” dar şi ameninţând că România nu va intra în Comunitatea Europeană până nu le vor fi satisfăcute toate cererile. De-a lungul anilor de mai multe ori am încercat să legăm o punte de dialog şi pe cale amiabilă să putem rezolva acest diferendum, împreună cu autorităţile locale le-am propus un loc central unde să-şi construiască un nou lăcaş de cult, promiţându-le tot ajutorul nostru frăţesc, dar nu au vrut să accepte. Cu tot respectul dorim să menţionăm că niciodată nu au fost alungaţi din biserica noastră, dar fiind puţini la număr, ne întrebam de ce preferau să stea în parc în condiţii improprii în loc să intre în biseri­cile nou construite care sunt aproape goale. Oare le plăcea mai mult sa dea interviuri posturilor de tele­viziune şi radio străine unde explicau cu lux de amănunte că Decretul-Lege 126/1990 este neconstitu­ţional şi că ar fi normal ca statul român să dea o lege care să le restituie toate proprietăţile pe care le-au avut până în 1948, eventual să le fie daţi şi credincioşii care se “încăpăţânează” să nu mai părăsească Ortodoxia. Credincioşii Catedralei disputate au fost greco-catolici până în 1948 și ei au construit-o, iar după acest an când au trecut împreună cu preoţii slujitori la Biserica Ortodoxă, ei am întreţinut-o şi împodobit-o, investind nu numai dragoste și credincioșie ci si peste 20 de miliarde de lei de-a lungul timpu­lui, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din oraş, fiind neîncăpătoare pentru cei 2000-3000 de credincioşi care o frecventau duminică de duminică, din toate părțile orașului. Dar iată că în dimineaţa de 17 februarie 2006 inevitabilul s-a produs. În jurul orei 5 dimineaţa un puternic dispozitiv de jandarmi format din circa 40-50 de persoane a înconjurat Catedrala, aşteptând apariţia executorului judecătoresc. Acesta a apărut in jurul orei 6, însoţind fiind de protopopul, avocatul  şi încă 6 preoţi uniţi şi 5-6 civili pe care nimeni nu-i cunoștea. Îngrijitorul bisericii matura zăpada pe treptele bisericii si văzând acea mulţime de oameni, a în­chis biserica, a trecut drumul la o cabină telefonică, dând de știre preoţilor parohi. Preoţii erau pe drum, intrând în biserică in jurul orei 6 şi un sfert. Au intrat cu toţii înăuntru, însoţiţi fiind de jandarmi, la care s-au adăugat şi un grup de circa 10-15 ”mascaţi”. Cârstnicul s-a dus sa tragă clopotele după obicei înainte de începerea Sf. Liturghii, dar a fost...împie­dicat să o facă, fiind ridicat de poliţişti şi dus să dea declaraţii, după cum am aflat după mai bine de o oră după ce a fost sechestrat, acuzat fiind că ar fi vrut să tragă „clopotele într-o dungă”! Executorul, judecătoresc ne-a anunţat cu un ton deosebit de ironic și maliţios că ceea ce trebuia făcut cu ani înainte urmează acum să se facă „…în deplină legalitate…” şi că dacă nu ne convine ceva, are tot dreptul să ne evacueze chiar în acel moment din biserică “pentru că punerea în posesie se poate face şi în lipsa părții ortodoxe”. Cu toate încercările de a-l face pe executor să aştepte venirea avocaţilor noştri, nici nu a dorit să ne asculte, ba chiar ne-a ameninţat din nou că ne scoate afară, iar mascaţii chiar au început să ne con­ducă spre ieşire, fiind cam prea duri pentru cadrul şi locaşul în care se pare că uitaseră ce era. Am tele­fonat la părintele protopop, preoţilor colegi şi la consilierii noştri bisericeşti care s-au adunat la biserică în circa jumătate de oră, dar, surpriză - au fost opriţi să intre şi doar într-un târziu, după mai multe şi re­petate intervenţii ale preoţilor au reuşit să pătrundă în catedrală. În acest timp, numeroşi preoţi catolici, mulţi veniţi de la ţară împreună cu credincioşii lor au fost lăsaţi să circule în voie, iar credincioasele noastre care veniseră la Sf. Slujbă au fost oprite să intre, observându-se o vădită atitudine duşmănoasă din partea polițiştilor faţă de partea ortodoxă. Au sosit avocaţii noştri care l-au anunţat pe executor ca va fi recuzat, dar acesta și-a continuat nestin­gherit treaba. Culmea ironiei, și nu prea credem că a fost doar o întâmplare, era nevoie pentru re­cuzare de o ştampilă si o înregistrare oficială a Judecătoriei, dar chiar atunci când avocaţii au ajuns acolo, au fost opriţi să intre de către poliţişti, motivând că este o alarmă, cum că în incintă ar exista o bombă şi că aceasta va fi închisă circa 3 ore. S-a obţinut o hârtie similară de la Curtea de Apel Oradea, dar executorul nu a luat-o în consideraţie, spunând că trebuia să i-o arătăm dimineaţa, „când a început să urce treptele Catedralei” şi şi-a continuat lista cu inventarul obiectelor din Biserică. Am început să scoatem din biserică Sfintele Vase şi alte câteva obiecte pe care le-am depozitat in biserica vecină. Când am ieşit afară, am fost huiduiţi şi înjuraţi de câteva zeci de „fraţi” uniţi, care au intrat apoi cu toţii in biserică. Menţionăm că executorul dar şi poliţiştii au săvârşit mai multe abuzuri, observându-se cu exactitate regizarea, buna colaborare şi pregătire făcută din timp, cu lux de amănunte, dar nădăjduim că odată toate aceste flagrante încălcări ale legii îşi vor primi răsplata legală cuvenită. Deși sâmbătă 18 februarie, în cadrul şedinţei de la Protopopiat am primit numeroase promisiuni de sprijin pentru mitingul pe care-l organizam pentru duminică, prea puțini fraţi preoţi s-au ţinut de cu­vânt (după cum era de așteptat în ”tradiția” noastră balcanică), astfel ca la miting s-au strâns circa 15oo de credincioşi, dar şi forţele de ordine au fost organizate şi mobilizate în mod exemplar, astfel că nu s-au produs evenimente nefericite. Mai târziu am aflat mai multe amănunte despre întreaga procedură: de la București, organele abilitate au primit ordin să organizeze în cele mai mici amănunte scoaterea noastră, a fost deci o comandă politică inițiată mai ales de o doamnă ministru al justiției, cu ”binecuvântarea primului-ministru de atunci, sperându-se ca prin ocuparea catedralei să se poată ”convinge” credincioșii să nu plece nicăieri, să nu-și urmeze păstorii, doar-doar vor crește astfel numărul foarte subțiat al credincioșilor greco-catolici. Parcă trăiam vremurile din 1700, când românii erau ”ajutați”  de trupele austriece să primească o credință nouă, special inventată pentru aplicarea exactă în practică a dictonului ”Divide et impera”. Și vreau să mai menționez un amănunt care pentru obiectivitate mă simt dator și merită amintit: în tot timpul efectuării inventarului bunurilor de către executor, protopopul și civilii ”ciudați” încercau să-i convingă pe consilierii noștri să treacă de partea lor, promițându-le o ”rentă” lunară de 200 de RON fiecăruia. Niciunul nu acceptat, spre lauda lor și probabil că acesta a fost unul din imboldurile care ne-a făcut să avem puterea să pășim mai departe, să pornim împreună pe un nou drum, extrem de dificil, cu un evantai de piedici și încercări, după cum avea să se dovedească.

Cu sprijinul Domnului Prefect şi al Consiliului Judeţean ni s-a dat voie să săvârşim sf. Slujbe peste drum de Catedrală, în curte la Vatra Românească, unde Armata ne-a montat 6 corturi militare şi am improvizat o mică capelă unde săvârşim zilnic Sf. Slujbe biseri­ceştii. De asemenea, am făcut demer­surile necesare pentru a ni se aproba un loc pentru construirea viitoarei biserici. Fiind foarte frig, (prinzând câteva dimineți cu temperaturi de -10 și -15 grade) am constatat că soluţia corturilor putea fi doar una temporală, astfel că tot cu sprijinul bunilor noştri credin­cioşi am construit din lemn o capelă lungă de 30 m, lată de 14m), pe care ulterior am izolat-o cu un ajutor bănesc primit de la autorități, pentru a ne putea desfăşura programul liturgic tradiţional în condiţii ceva mai umane. În toamna anului 2006,  am primit o mică suprafaţă la marginea unui parc vecin cu Muzeul Jude­ţean astfel că am început să lucrăm la documentaţia topografică, geologică şi de proiectare, având şi aprobarea unui ajutor material din partea Guvernului în valoare de 1.500.000 RON, dar din cauza apari­ţiei Legii Parcurilor, aproape fiind de obţinerea Autorizaţiei de construcţie, am pierdut acest teren şi în consecinţă și banii. Am reluat demersurile obţinerii unui alt teren, cererea noastră fiind cu greu aprobată datorită dificultăţii de a se găsi unul propice, dar în cele din urmă am primit o suprafaţă în parcarea vecină Poli­ţiei de Frontieră,  am obţinut Autorizaţia de construcţie pe 12 decembrie 2008, precum şi aprobarea unui nou ajutor material prin Legea Bugetului pe anul 2008, dar nu s-au putut obţine nici aceşti bani, motivându-se la sfârşit de mandat și după o campanie electorală tumultoasă, pur și simplu nu mai există! Am încercat să găsim un nou teren, mai favorabil, dar cu toate ”promisiunile” primite, am mai pierdut încă un an! Am reușit totuși să convingem autoritățile locale să ne ajute să scoate conducta de gaz, astfel încât am primit suma de 64.000 RON și în luna octombrie a anului 2010 am reușit să pornim excavațiile pentru fundație, urmând să începem să turnăm fundațiile. În tot acest timp am încercat să ne recuperăm de nenumărate ori bunurile noastre din catedrală, doar partea catolică semnase în fața executorului procesul verbal cu inventar, devenind custode al acestor bunuri, dar nici pe cale amiabilă, nici pe calea justiției nu am reușit acest lucru, dovedindu-se din păcate că la noi sistemul juridic este cel puțin putred, împărțind dreptatea preferențial. Vom continua să ne judecăm, nu avem dreptul să renunțăm la bunurile noastre, sperând că și pentru noi odată va răsări soarele dreptății.

Cam aceasta a fost odiseea acestui început, un drum nou pe care am pășit împreună cu credincioșii noștri și care sperăm, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să-l ducem până la capăt! Aşa să ne ajute Dumnezeu ! Și să ne ierte dacă am greșit...undeva...cândva!