”Fiecare loc de pe pământ are povestea lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi” N. Iorga

Situat în partea de nord-vest a ţării, capitala judeţului cu acelaşi nume, municipiul Satu Mare este copleşit de o istorie mai mult decât milenară, cu numeroase frământări care de-a lungul timpului s-au cristalizat în valori nepieritoare. În jurul anului 900 cronicarul Anonymus preciza că cetatea Sătmarului aparţinea voievodului Menumorut, care a avut mai multe ciocniri cu trupele maghiare alungate din Occident şi aşezate în Panonia, ajungându-se la un acord politic cu unul din fiii regelui Arpad, dar după o scurtă perioadă lup­tele reîncep, după 3 zile de asediu cetatea este cucerită, mulţi dintre apărători pierzându-şi viaţa, restul fiind duşi în robie. Din această perioadă ni s-au păstrat puţine izvoare istoriografice, ocupanţii neavând nici un inte­res să pomenească de vlahii sau românii majoritari pe aceste meleaguri. Totuşi, câţiva cronicari străini amintesc de români, astfel, în „Podoaba Istoriilor” geograful persan Gardizi spunea la 1053 că exista o populaţie creştină diferită de cea a slavilor şi maghiarilor, apoi doctorul armean Varda Vardopedul în „Geografia” sa spunea că regii maghiari şi-au extins stăpânirea peste teritorii locuite de valahi. Între anii 1141-1162, regele Geza II începe colonizarea primelor grupuri de populaţie germanică, acţiune continuată şi de urmaşii săi Bela III şi Andrei II. În această perioadă papa Inocenţiu III cerea episcopului latin de la Oradea să supună Scaunului apostolic populaţia ortodoxă din dieceza sa, popula­ţie care nu putea fi decât românească.

În secolul al XIII-lea se intensifică acţiunea de catolicizare şi de maghiarizare a căpeteniilor româ­neşti din Transilvania, ier românilor li se restrâng treptat drepturile de care se bucurau până atunci, mulţi plecând dincolo de munţi. Filip Mousket, în „Cronica” sa rimată se referea la teribila invazie tătară din 1241: „A venit veste despre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, cum că regele din ţara vlahilor i-a învins la trecători…”, invazie care a depopulat şi şters de pe faţa pământului numeroase sate, mai ales din jurul cetăţii Sătmarului. Mai ştim că la 1310 românilor li se va interzice comerţul cu sare, drept ce li se va da călugărilor augustinieni, care vor fi şi scutiţi de taxe la Dej şi Satu Mare. Dacă românii îi spuneau cetăţii „Satu Mare”, coloniştii germani aşezaţi pe malul drept al Someşu­lui, au numit-o „Zathmos Nemeti”, la 1332 „Zamar”, apoi „Zamos” derivat din dacicul „Sa­mos”, iar partea locuită de germani, „Nemthi” sau „Zothmar Nemeti”, iar datorită comerţului de sare înfloritor, „Salzmarkt” sau Târgul de sare. Datorită diplomei regelui Andrei III care mărea mai ales pe seama românilor taxele, mulţi vor pleca din cetate în Codru, Oaş sau Maramureş, dar datorită numeroa­selor revolte, din 1293 taxele se vor reduce. În 1380 are loc o nouă răscoală, dar de abia pe la 1411 ro­mânii se vor bucura „…de un trai mai omenesc pentru că erau ortodocşi ca şi noul lor stă­pân...” (Szirmai) fiind despotul Gheorghe Brancovici, cel care a primit de la regele Sigismund cetăţile Satu Mare, Baia Mare şi Baia Sprie. Spre deosebire de administraţia ecleziastică catolică, sprijinită de statul ma­ghiar şi, drept urmare, mult mai bine organizată, administraţia ortodoxă rămâne ne­clară, instabilă şi extrem de variabilă în timp. Cele dintâi date despre organizarea vieţii bisericeşti ortodoxe din Sătmar sunt din secolul XIII-lea când documentele ne vorbesc despre existenţa unor arhierei locali, episcopi pribegi, episcopi necanonici, „pseudo episcopi”, despre care fac pomenire bulele papilor Inocenţiu al III - a (1205) şi Grigore al IX-lea (1234) care sfinţeau preoţi şi biserici, răspunzând nevoilor sufleteşti ale credincioşilor ortodocşi. Documentele vremii atestă existenţa episcopilor lipsiţi de reşedinţe stabile, mutându-se dintr-o mănăstire în alta, cu o jurisdicţie teritorială ex­trem de extinsă. Clerul ortodox, tolerat doar de către regatul aposto­lic maghiar, se gă­sea mereu neprotejat în faţa pretenţiilor nobilimii laice şi a clerului catolic, fiind din acest motiv incapabil de a-şi crea o ierarhie clară. În lipsa reşedinţelor episcopale, ro­lul mănăstirilor or­todoxe devine unul extrem de important, acestea devenind uneori centre zonale ale administraţiei eclezi­astice. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este mănăstirea din Perii Maramureşului. Ctitorie a familiei nobiliare a Drăgoşeştilor, lăcaşul de cult primeşte în anul 1391 statutul cvasi-episcopal de stavropighie, cu atribuţii clar definite de documentul patriarhal. Mănăstirea se afla sub jurisdicţia directă a Patriarhului de la Constantinopol, iar drepturile ieromonahului exarh erau următoarele: să observe pre­oţii şi populaţia ce se află în jurisdicţia sa, să judece şi să cerceteze procesele ecleziastice ale preoţilor, să sfinţească bisericile din teritoriul stabilit. Alegerea unui alt egumen rămâne la discreţia familiei ctitor. Cu alte cuvinte, egumenul de la Peri avea toate drepturile unui episcop, în afară de cel de a sfinţi preoţii, care este rezervat în continuare arhiereilor locali. Din punct de vedere teritorial, jurisdicţia stavropighiei cuprindea în primul rând domeniile Drăgoşeştilor şi ţinuturile asupra cărora aceştia îşi exercitau autori­tatea în calitate de comiţi: Maramoreso (Maramureş), Selatzion (Sălaj), Artuntin (Ardud), Oggotza (Ugocea), iar în al doilea rând regiuni care nu pot fi legate de familia-ctitor: Iumperekin (comitatul Bereg sau doar o parte a acestuia, Valea Berzavei), Tzizovin (identificat ca domeniul cetăţii Ciceu), Palvanetzin (domeniul cetăţii Unguraş) şi Pistran (identificat cu anu­mite rezerve în zona satului Voi­vozi). Mănăstirea a atârnat direct de patriarh, fără nici o legătură cu vreo episcopie, iar egumenul Exarh patriarhal avea toate drepturile unui episcop afară de sfinţirea preoţilor pe care o săvârşeau „arhiereii locali” numiţi expres în tomosul  patriarhal.